Constat cu indignare câtă indolență, iresponsabilitate, indiferență, delăsare, nepăsare și inconsecvență caracterizează activitatea unor instituții publice de prim rang ale statului român. Uneori, epitetele sunt mult prea sărace pentru a oglindi disfuncționalitățile, erorile profunde și viciile de funcționare ale acestor instituții. Exprim aceste gânduri după ce am lecturat un document, de dată recentă, al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității care indică, în sfârșit, fără putință de tăgadă, că unul dintre marii latifundiari din Ardeal, groful Banffy Daniel a fost condamnat de către statul român pentru crime împotriva umanității din perioada 1940 -1944. Documentul CNSAS intitulat „Deciziune Penală – 2213/3 decembrie 1952 – a Tribunalului Capitalei” arată că Banffy Daniel a fost condamnat la 8 ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică pentru instigare la crime împotriva umanității, pentru crime de război, fiindu-i confiscată de către statul român întreaga avere.
Acest document apare, din păcate, la ani buni după lupte surde în justiție, după ce urmașii grofului în cauză au dobândit în instanță, prin sentință definitivă și irevocabilă, aproape 10.000 de hectare de pădure în județul Mureș, fiind pe rolul instanțelor și alte procese prin care revendică în plus cca 66.000 de hectare de terenuri cu vegetație forestieră. De fapt, dacă acest document ar fi apărut la timp, procesele foarte dificile, consumul de resurse, timp, nervi și energii funcționărești și avocățești ar fi rămas fără obiect. Urmașii grofului au avut câștig de cauză în instanță susținând că averea acestuia ar fi fost confiscată de către regimul comunist și nu de către instanța de judecată, în baza sentinței de condamnare pentru crime împotriva umanității.
Evident, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Mureș va promova cuvenitele cereri de revizuire în consecință, și-i felicit pe reprezentanții acesteia, împreună cu Instituția Prefectului Mureș, pentru consecvența cu care apără patrimoniul statului, în procesele respective dificile și pe care le cunosc foarte bine. Însă, dacă documentele necesare erau puse la timp la dispoziția comisiei, nu se mai irosea atât timp prețios iar statul român nu făcea un gest de generozitate funciară aberantă, masochistă, împroprietărindu-i pe urmașii dușmanilor săi, criminali de război.
Ca prefect, începând din 2009, am răscolit realmente arhivele naționale și, cu împuternicirile necesare, pe cele aparținând Ministerului Apărării Naționale, pentru a afla documentele care vin în apărarea proprietății statului român. Prezentam, în 2011, un document olograf, datat 22 septembrie 1946, prin care câteva zeci de semnatari, locuitori ai comunei Luduș – Gheja, jud. Turda, arătau că Banffy Ladislau, din aceeași ramură genealogică, „în timpul cedării Ardealului de Nord a trecut în Ungaria, de unde în timpul operațiunilor militare s-a reîntors cu armata maghiară, în uniformă militară maghiară cu gradul de locotenent comandant de trupă maghiară. La prezentarea lui în comună, avea asupra sa pistol automat, grenade de mână și era urmat de armata ungurească” – se spune în documentul respectiv. Sunt foarte greu însă de depistat astfel de probe, întrucât la retragerea armatelor ungare din Ardealul de Nord după război, arhivele fie au fost distruse, fie transportate în Ungaria. O parte a acestor acte au apărut, în schimb, ca probe aduse în procesele funciare, în favoarea revendicărilor urmașilor foștilor nobili maghiari din Ardeal.
Până la urmă, în tot răul e și un bine… Aceste documente revelatorii și probe irefutabile, servind în chip decisiv proceselor aflate încă pe rol, au ieșit, în sfârșit, la lumină. Mai bine mai târziu decât niciodată…