Se împlinesc 77 de ani (17 noiembrie 1944) de la plecarea către eternitatea dumnezeiască a poetesei Magda Isanos, cea despre care Geo Bogza spunea: „A scris versuri în care se simte tălăzuirea oceanului când se pregătește furtuna, versuri uriașe, poate cele mai dintâi versuri uriașe pe care le-a scris o fiică a poporului nostru”. A plecat mult prea repede din această lume, la vârsta de doar 28 de ani, dar a lăsat în urmă o poezie grandioasă.

S-a născut la Iași (în 17 aprilie 1916) iar la vârsta de un an și jumătate s-a îmbolnăvit foarte grav de poliomielită. Doar iubirea absolută și devotamentul mamei sale o salvează, însă sechele ale bolii, sănătatea fragilă și dificultăți întâmpinate la mers, din cauza gleznei stângi, o vor urmări pe întregul parcurs al existenței sale. După cum constata poetesa, în această viață „fericirile prea mari ar putea să-l supere pe Dumnezeu”, astfel încât era împăcată cu faptul că în copilărie a fost doar la un pas de moarte iar această încercare și problemele de sănătate care au continuat să o urmărească erau parte a destinului său.

„Cânt ca privighetorile oarbe./ Nu știu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe./ Atât de sus ne-nălțăm câteodată…/ Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoșată.” (Cânt)

Despre ea, Nicolae Manolescu consemna: „poetă excepțională, cu mare influență asupra întregii poezii feminine de după război. (…) Presimțirea că va muri a Magdei Isanos s-a împlinit repede și nu putem decât să regretăm că n-a trăit mai mult cea care se anunța, chiar și printr-o activitate atât de restrânsă, drept cea mai profundă poetă a literaturii române”[1].

Murim ca mâine

E-așa de trist să cugeți ca-ntr-o zi,

poate chiar mâine, pomii de pe-alee

acolo unde-i vezi or să mai stee

voioși, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, - atâta soare

o să mai fie-n lume după noi;

cortegii de-anotimpuri si de ploi,

cu păr din care șiruie răcoare…

Si iarba asta o să mai răsară,

iar luna tot așa o să se plece,

mirată, peste apa care trece -

noi singuri n-o să fim a doua oară.

Si-mi pare-așa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viața e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate

și celălalt - și-mi pare nențeles

și trist că nu privim la cer mai des,

că nu culegem flori și nu zâmbim,

noi, care-așa de repede murim.

Pe placa de marmoră a mormântului Magdei Isanos stau săpate versurile sale: „Oamenilor voiam să le las/ sufletul meu drept pâine de popas,/ drept livadă și cer./ Tuturor acelora care nu mă cer/ și nu mă cunosc, am venit să le fiu/ o candelă pentru mai târziu”.

Fie-i memoria veșnică și candela versurilor nestinsă!

[1] Manolescu, Nicolae, „Prefață la Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta”, B.P.T., Editura pentru literatură, 1968